Ayurveda

Ei erau trimisi într-o anumita zona din natura si trebuiau sa aleaga dintre toate plantele care cresteau acolo doar pe cele cu reale virtuti terapeutice. Cei care aveau capacitatea subtila de a recunoaste proprietatile plantelor erau admisi, ceilalti nu. Reusita implica o mare iubire fata de natura si o deosebita sensibilitate si bogatie sufleteasca. În conditiile civilizatiei moderne, traind atât de rupti de natura, simturile noastre subtile s-au atrofiat, fiintele care pot comunica cu plantele fiind destul de rare. Totusi, este posibila trezirea acestor capacitati latente, prin realizarea unor tehnici speciale prezentate în cadrul cursurilor de Ayurveda, care se organizeaza în majoritatea oraselor mari din tara.
Dupa o perioada de aproximativ 50 ani, în care a fost contestata, de catre medicina alopata, ea cunoaste azi, se pare, o noua înflorire, la modul ca oamenii încep sa recunoasca efectele binefacatoare ale tratamentelor cu plante. Si la noi, în România, fitoterapia îsi are radacini adânci. Priceperea si atentia cu care românii si-au selectat remediile vegetale sunt daruri mostenite mai ales de la poporul getodac. Stramosii nostri, dacii, erau foarte buni cunoscatori ai "buruienilor de leac" si faima acestui talent al lor le-a adus cinstea de a se trece, în unele glosare botanice, nu numai denumirile grecesti si latine, dar si cele dacice. În aceasta privinta, cunostintele lor de botanica medicala au fost ridicate pe aceeasi treapta valorica cu cele ale grecilor, latinilor, arabilor, etc.
Plantele folosite de daci îsi gasesc corespondentul si în zilele noastre. Riborastra (brusture) este o planta din care se poate extrage o substanta capabila sa activeze cresterea parului. Dacii stiau ca simplul fapt de a zdrobi în pumni foaia de brusture facând-o sa-si lase zeama, sucul ei cicatrizant vindeca rana pe care era aplicat.
De-a lungul timpului, fitoterapia româneasca a fost influentata si de popoarele straine cu care locuitorii acestor meleaguri au intrat în contact, influente care mai pot fi identificate chiar si astazi.
Odata ajunsi în Dacia , medicii romani au luat contact cu medicina sacerdotala autohtona. Acesti vindecatori daci, traiau cel mai adesea în izolare, în munti si erau deja familiarizati cu postul, cumpatarea, abstinenta, miscarea fizica. Erau foarte înclinati spre studiu si experimentau sistematic proprietatile plantelor. Din aceste motive medicii romani nu s-au impus aici. Traditia medicala dacica era foarte puternica si capabila sa reziste curentelor medicale exterioare datorita spiritualitatii dacice, deosebit de dezvoltata. Odata cu cucerirea romana decaderea spiritualitatii autohtone si-a pus amprenta atât asupra medicinei cât si asupra diferitelor domenii ale culturii, multe valori fiind pierdute. Despre medicii romani care au practicat în Dacia nu avem prea multe informatii. Exista date cu privire la doi oculisti Corcolonius si Titus Attius Divixtus, ultimul fiind de origine siriana. Apartinând acestor doi medici au fost gasite sig macula oculariorum paralelipipedice, asemanatoare unor bastonase. Astfel de bastonase au fost gasite în toate regiunile ocupate de romani. Ele contineau valeriana, nard, sulfat de cupru si tamâie, într-un amestec solid care se razuia, se amesteca cu albus de ou si se administra intraocular. Existau mai multe tipuri de astfel de amestecuri si ele erau indicate în conjuctivite acute, cronice, granuloase sau cicatriciale. În abcese, moldovenii se folosesc de oblojeli cu foi de patlagina, careia Plinius îi gasea la vremea lui aceeasi folosinta.
Pentru tuse moldovenii foloseau hrean cu zahar, iar romanii lui Plinius-hrean cu miere. Alt leac comun pentru tratarea tusei era nalba (Althaea officinalis) fiarta în lapte s.a.m.d. De asemenea a fost gasit "Herbar"-ul atribuit lui Grigore Pintea, supranumit Pintea Viteazul, conducatorul românilor care s-a ridicat împotriva asupririi feudale în timpul rascoalei anti-habsburgice (1703-1711). Acest "Herbar" al lui Pintea a fost descoperit cu ocazia cercetarilor de folclor medical întreprinse în cursul anului 1962 în comuna Satul Nou de Jos si în împrejurimile sale. Sateanul Pasca Avram, în vârsta de 71 de ani, originar din Satul Nou de Jos, fiind întrebat despre "Herbarul" lui Pintea a relatat urmatoarele: "Când Pintea facea calatorii mai lungi, pentru a-si vedea capitanii din paduri si munti, lua cu el si o traista de piele, cu curea de atârnat la gât. În ea îsi punea merindele si o oiaga de palinca, facuta placuta la gust cu radacini de angelica si mai multe tulpini, cu frunze si flori de fierea pamântului. Pintea zicea ca aceasta bautura nu numai ca da putere omului, dar îl si apara de multe feluri de boli periculoase. Daca Pintea sau vreun padurar se îmbolnaveau de vreo boala, atunci se lecuiau cu <buruieni vindecatoare dupa felul bolii>".